Aflată în partea de jos a oraşului Bucureşti, pe malul drept al râului Dâmboviţa, în zona Căii Văcărești, începând de la Podul Vechi, astăzi ,,Podul Timpuri Noi”, până în locul unde a fost construit Palatul Copiilor, mahalaua Cărămidarii de Jos număra pe la începutul veacului al XVIII-lea o sută cincizeci și șase de case de zid. Era un număr destul de impresionant pentru vremea aceea, care făcea mahalaua despre care vorbim astăzi să fie a douăsprezecea din București, ca mărime.

Apoi, în secolul al XIX-lea au avut loc câteva schimbări importante în mahala. Locuitorii au fost eliberați de vechile obligații feudale, iar grădinăritul și viile de pe dealul Văcăreștilor au început să aducă venituri importante.

„Cel mai sărac mahalagiu avea un pogon de vie și intra în iarnă cu 3-400 lei, cu un butoiaș de vin și de prăștină, cu coșuri de răzăchie, accea vestită răzăchie de odinioară a Bucureștilor pe care azi (1934) aid a și un galben pe oca numai să-l găsești. Vinul care se făcea în această mahala era iarăși vestit, prin îmbelșugarea lui”.

După cutremurele de la începutul sec XIX, biserica veche a fost distrusă, așa că, în anul 1854, la inițiativa starostelui breslei morarilor, Stoian, și a altor fruntași ai mahalalei, parohia a pus temeliile unei noi biserici, una mai mare și mai solidă.

În articolul „Mahalaua Cărămidarii de Jos”, apărut în anul 1934 în Gazeta Municipală, Domenico Caselli povestește că acest Stoian Moraru era „un om avut, mână de fier și piept de voinic”, care a trasat și a fixat cu țăruși traseul noii biserici, apoi s-a urcat pe o grămadă de nisip și a ținut mahalagiilor o cuvântare:

„Mahalaua fiind mare și având copii, copiii lor au să aibă și ei copii, deci biserica trebuie să fie mare și încăpătoare. Cu ajutorul Sfântului trebuie să facem așa încât să încapă toții în biserică, căci toți suntem fiii lui Dumnezeu”.

Din păcate, cu tot avântul jupânului Stoian, lucrarea a fost începută fără vreun plan întocmit de arhitecți, pe un pământ mocirlos, și a mers foarte greu, iar la un moment dat a fost întreruptă pentru 12 ani. Construcția bisericii s-a terminat abia în 1866, după ce preotul a strâns bani destui cu ajutorul unei colecte publice. Ghionionul a urmărit-o însă și în secolul următor, clădirea bisericii luând foc în anul 1922. Pentru refacerea acesteia a intervenit însuși moștenitorul tronului, Principele Carol, care a făcut apel către întreaga țară să ajute biserica din acest colț de București.

Mai povestește Domenico Caselli și despre niște simpli mahalagii care au rămas mult timp în amintirea oamenilor din preajma locului, fără să ajungă cumva faimoși în toată țara, cum s-a mai văzut. Nu de alta, dar Cărămidarii i-au fost casă Mariei Tănase, și tot aici și-a făcut ucenicia pictorul Nicolae Grigorescu.

Iată însă că în istorie au rămas consemnați și câțiva oameni simpli care s-au pus în slujba comunității, oameni precum popa Bobe, dascălul Anghel sau dăscălița Bita.

„Popa Bobe, purtătorul de pace și dreptate. Umbla călare, că pe atunci erau noroaie mari și era chemat la toate actele ce trebuiau împăcate. Cuvântul popei Bobe era pentru Cărămidarii de Jos sfânt”.

Dascălul Anghel îi învăța carte pe copiii mahalagiilor pentru o taxă de 2-3 lei lunar, școala acestuia găsindu-se pe ulița Piscului, chiar în fața bisericii.

Dăscălița Bita cunoștea un meșteșug aflat la mare căutare printre fetele mahalagiilor onorabili: brodatul fețelor de pernă. O zestre fără fețe de pernă migălos brodate nici nu era de conceput, așa că dăscălița pregătea tinerele din Cărămidarii de Jos pentru măritiș învățându-le tot felul de lucruri importante pentru niște viitoare gospodine.

 

Surse: „Mahalaua Cărămidarii de Jos”, de Oliver Velescu, „București. Materiale de istorie și muzeografie XVIII”

Biserica Cărămidarii de Jos

mahalagii mahalale București mahalaua Caramidarii de Jos