A fost odată ca niciodată un bătrânel simpatic, dar obosit, tare obosit de povara anilor.

În tinerețe, adică pe la 1800, fusese flăcău înalt și bine legat, cu o mândrețe de barbă pe care-o purta țanțoș prin sat, de mureau codanele de dragul lui și flăcăii de invidie. Însă la aproape 80 de ani, cât număra moșneagul în vremea despre care povestim, mare minune era dacă-l mai întreba câte un binevoitor de sănătate.

Bătrânul nu mai avea casă de mulți ani, așa că se aciuase la Titi Bursuc, un cioban de pe lângă Giurgiu, care se “bucureștenise” de câțiva ani și locuia în cătunul Bellu. Cînd a început Primăria săpăturile pe malul Dâmboviței, aproape de fabrica Lemaitre și de Calea Văcărești, ca să schimbe podurile de lemn cu unele moderne, de fier, moșul nostru a început să-și piardă vremea pe șantier.

Era pe-acolo un franțuz țanțoș, un om cu carte multă. Inginerul Berthon, un om fin și politicos. Își scotea mereu pălăria când se-ntâlnea cu moșneguțul, și-l saluta de parcă ar fi fost cine știe ce om mare.

Într-o zi, moșul abia ce ajunsese la șantier că a găsit acolo iureș mare. Din malul drept al Dâmboviței, din trei locuri, țâșniseră izvoare cu apă limpede și rece. Berthon a dat ordin să se pună în funcțiune o pompă cu aburi și abia au reușit muncitorii să așeze temelia podului.

Moșul s-a uitat ce s-a uitat la ei cum se agitau, apoi s-a scărpinat în cap și a mormăit ceva de nu l-a auzit nimeni. Și-a făcut mâinile căuș și s-a aplecat de șale să guste apa aceea stranie.

Dar abia luase o gură din șuvoiul care țâșnea dintr-unul dintre izvoare, că a și scuipat-o cât colo, stropindu-l pe domnul inginer. Apa era coclită și acrișoară, cu gust metalic, adică o apă minerală feruginoasă.

Văzând cum se strâmba moșneguțul, inginerul nu s-a supărat, ci a înțeles imediat ce se întâmpla la Văcărești. A chemat un savant chimist, pe Bernath-Lendway, să facă niște analize. Când a aflat că dăduse peste trei izvoare de apă minerală mai bună decât cele din străinătate, Berthon a înaintat imediat un raport, iar Primăria a dat dispoziții să se înceapă lucrările.

Așa se face că, în primăvara anului 1872 s-a dat în folosință Fântâna „Domnița Maria”, în care fusesera adunate toate cele trei izvoare. Frumos acoperită, cu un pavilion care servea drept cabinet de consultații și cu o hală unde vizitatorii se puteau adăposti de ploaie sau de soare, Fântâna cu ape minerale de la Văcărești a ajuns vestită nu doar în București, ci și în localitățile vecine.

În scurtă vreme, locul a ajuns să fie preferat de toată lumea bună, se înființase și o linie specială de tramcar, care aducea vizitatori de la piața Sf. Gheorghe. În zilele de duminică și la sărbători furnicarul de oameni veniți la cură se distra cumsecade. Doamnele flirtau, domnii nu se lăsau mai prejos și toată lumea se plimba cu o ceașcă de apă minerală în mână.

Într-o duminica, printre vizitatorii care fuseseră la doctorul Penescu să le prescrie necesarul curei și cei care așteptau să intre în pavilionul dânsului, era și moșneagul despre care vă vorbesc. Toata lumea era veselă și zâmbitoare, numai acesta ședea bosumflat într-un colț. Niște tineri s-au apropiat de dumnealui făcând mare haz:

-Ce-ai, moșule, ți s-au înecat corăbiile în fântână? a zis unul pocit la față, cu nasul borcănat, care ședea prin apropiere, pe Lânăriei.

-Dar cum nu, s-a bosumflat moșul și mai tare.

-Haide, bre, ce pățiși?

-Apăi, numai la mine n-are apa asta vreun spor. Toți râd, se bucură și parcă-ntineresc, dară eu la fel de bătrân și neputincios am rămas, cu toată apa de-am băut-o. Ca să nu mai zic că nu-mi place deloc, e tare scârboasa la gust, a zis acesta aruncând cât colo o ceșcuță de metal înroșit.

-Pai, ce, matale oi vrea să fii iar tânăr, ai?

-Aș cam vrea, a dat moșul din cap trăgând cu ochiul la niște fătuci care se preumblau chicotind prin apropiere.

-Atunci nu faci cum trebuie, bre, au zis pușlamalele.  Dacă vrei să fii iar tânăr, nu trebuie să bei apa asta.

-Nu?

-Nu prea. Trebuie să-ți înmoi barba într-însa de trei ori pe zi, așa merge treaba. Altfel degeaba bei, a zis tot acela cu nasul borcănat și au plecat toți râzând.

Moșul, credul, n-a stat să se gândească prea mult și a-nceput cura recomandată de vagabonzii aceia. Și după ce și-a tot înmuiat barba -de trei ori pe zi – în apa feruginoasă, i s-a roșcățit de numa’ numa’. De întinerit, nici vorbă să întinerească, dar barbă mai roșie decât a lui nu mai avea nimenea în tot Bucureștiul. De-atunci a rămas moșneguțul cu porecla Bărbucică și lumea nu și-l amintea decât așa, ca pe naivul care și-a înmuiat barba în apele minerale, nu ca pe cel care le-a gustat prima dată.

 

Destăinuire din partea povestitorului:

Dragii mei, să mă iertați dacă mi-am lăsat prea libere băierile fanteziei în povestea de mai sus, întrucât bietul Bărbucică nu apare în cărțile vechi, ale istoricului Potra sau ale marelui Bacalbașa, decât ca un bătrânel senil, păcălit de niște tineri. Urât lucru, să-ți bați astfel joc de un bătrân. Așa că mi-am permis să-i așez lui Bărbucică de la Văcărești un loc frumos în poveștile Berceniului, și să-l cinstesc cum se cuvine, căci, la urma urmelor, de unde știm că n-a fost dumnealui primul care a gustat din vestitele apele minerale? 

 

 

 

ape minerale feruginoase apele minerale de la Vacaresti Calea Vacaresti mos Barbucica uzinele Lemaitre