Se lasă seara. Trăsura avocatului Barbu Paltineanu intră pe șoseaua Olteniței, zgâlțâindu-se din toate încheieturile pe pavajul plin de zbârcituri.

Bărbatul își mută privirea de la cei doi îngeri care străjuiesc inscripția deasupra intrării în Cimitirul Bellu, Pacea cerească și gloria pământească, undeva de cealaltă parte a șoselei, înspre grădina de unde răzbătea hărmălaia unei petreceri. Avocatul Păltineanu a avut o zi grea, dar chefurile de la Tabia rusească nu-i sunt pe plac, așa că se încruntă puțin și-l împunge în spinare pe birjar cu bastonul. Muscalul, curios din fire, încetinise și trăgea de zor cu ochiul la câteva cucoane care tocmai ieșeau din local.

Trăsura pornește mai departe, spre terenurile cu podgorii distruse de blestemata filoxeră, care parcă-și pusese în cap să facă uitată tradiția viticolă a Bucureștilor. Nu era chip să scoți vița-de-vie din ghearele dăunătorului, nu că n-ar fi încercat, atât Păltineanu cât și cumnatul său, Anton Colorian, cu care împărțea pământul de la dreapta Olteniței, dintre Piscului și marginea cimitirului Bellu. Au dat cu naftalină, au încercat să altoiască vițele de vie, însă toate eforturile celor doi au rămas fără rezultat. Avocatului Paltineanu nu-i rămânea altceva de făcut decât să deplangă hectare întregi de viță-de-vie distruse definitiv și să găsească un rost acelor pământuri.

–Birjar, întoarce trăsura. Mergem la Colorian.

În următoarele ore, Păltineanu se sfătuiește cu Anton Colorian, directorul Școlii Normale de Institutori de pe Calea Rahovei. Îl apreciază nu doar pentru că-i devenise rubedenie, ci pentru mintea-i luminată, de om umblat și cultivat, care-și luase doctoratul în științe la Paris. Până la miezul nopții, hotărârea e luată.

Cei doi proprietari aveau să îndeplinească un rol foarte important în lărgirea granițelor orașului și în întemeierea unui nou cătun, care urma să fie cunoscut de bucureșteni drept cătunul Bellu, apoi, din 1914, drept comuna Șerban-Vodă (care îngloba și satul Progresul).

În 1926, partea nordică a comunei s-a alipit Sectorului III Albastru al Municipiului București, devenind cartier bucureștean, în timp ce în partea sudică se regăseau satele Progresul și mai noul Apărătorii Patriei.

 

Așa începe povestea Berceniului.

 

 

 

Dar să ne-ntoarcem la acele zile de dinainte și să cunoaștem câțiva oameni care au pus umărul la întemeierea și dezvoltarea Berceniului pe care-l știm cu toții.

Începând cu anul 1900, cei doi moșieri parcelează terenul pe care sute de ani crescuseră vii, și dau loturile în vânzare, la prețuri mici.

Anton Colorian aduce un administrator destoinic, un ardelean pe care-l cunoștea bine de la Școala de Institutori, pe numele lui Ilie Opriș. Bun gospodar, Ilie Opriș contribuie cu multă energie la înfiriparea noii așezări, ajutându-i pe locuitori. Aceștia îl îndrăgesc atât de mult, încât atunci când vine vremea botezarii ulițelor, numele său e printre primele intrate în nomenclatorul zonei.

 

 

Tot felul de oameni, țărani, funcționari, muncitori atrași de mirajul capitalei, mult prea săraci pentru casele din mijlocul orașului, încep să cumpere pământ de la cei doi moșieri. Totuși, multe dintre familiile care vor să înceapă o viață nouă în tânărul cătun Bellu sunt împiedicate de resursele financiare modeste. Așa că, administratorul ardelean Ilie Opriș, cum era bun gospodar și om inimos, se sfătuiește cu câțiva dintre cei mai respectați locuitori ai așezării, preotul, învățătorul, negustorii, și împreună pun la cale un plan pentru a-i ajuta pe cei mai nevoiași.

Banca înființată astfel de ei se numește „Principatele Unite”, are sediul pe strada Puțul cu Tei, în casa negustorului de cherestea Petre Băleanu, și acordă împrumuturi avantajoase pe termen lung celor care nu-și permit să achite rate mari. Alături de instituția financiară care împiedica amestecul speculanților în treburile cătunului, moșierii Păltineanu și Colorian dau o mână de ajutor, pavând pe cheltuiala proprie străzile Ilie Opriș, Puțul cu Tei și Nucului (astăzi Pictor Ștefan Dimitrescu). Că cei care își construiau atunci case găsesc de cuviință să ia de-a dreptul cărămizile din pavaj ca să le folosească în construcțiile lor, asta e altă mâncare de pește. Să nu uităm că oamenii veneau din sate, unde nu existau străzi pavate și, poate că pur și simplu nici nu le vedeau rostul.

 

 

Cu bune și cu rele, așezarea crește, iar oamenii își arată mulțumirea botezând străzile cu numele celor care au făcut totul posibil. De aceea avem astăzi strada Dr. Anton Colorian și str. Radului (fiul doctorului Colorian, cel care a contribuit enorm la păstrarea istoriei acestei zone prin lucrarea din 1934, „Contribuțiuni la Monografia Cartierului Șerban Vodă-Bellu”).

Din partea Păltinenilor ne-a rămas doar denumirea străzii Duminicii, și aceea stâlcită, dar nu din răutate. Inițial îi spuneau strada Dominic, pentru că așa se numea fiul drag al lui Barbu Păltineanu, dar să fim serioși, chiar și azi pare cam peste mână un astfel de nume, cu toate că mulți părinți l-au redescoperit și au sporit numărul de Dominici din țară. La începutul secolului XX Dominic a devenit cu ușurință Duminic, iar strada Dominic, Duminicii. Restul denumirilor moștenite de la Păltineni s-au pierdut. Mai era strada Rodica (fiica avocatului), astăzi strada Giovanni Boccaccio, și mai încolo nițel strada Puiului, asa cum îl alintau pe Ulpian, mezinul lui Păltineanu.

 

 

În ce-l privește pe avocatul cu care a început povestea noastră, Barbu Păltineanu, ei bine, dumnealui n-a dorit să-și dea numele vreunei străzi din micul cătun Bellu. Tânjea să nășească o stradă din capitala țării, nu dintr-o comună suburbană. Târziu de tot, când era chiar prea târziu ca să mai găsească vreo bucurie în asta, numele lui a fost dat unei străzi pe unde obișnuia să se plimbe cu plăcere. Așa s-a transformat strada Nucului în strada Barbu Paltineanu, pentru câțiva ani. Apoi a venit comunismul, când numele moșierului a fost înlocuit cu un nume de pictor, Ștefan Dimitrescu, acesta păstrându-se până în ziua de azi.

Nu doar cei doi moșieri și administratorul Opriș au fost recompensați astfel, ci și câțiva din oamenii care au dat o mână de ajutor la măsurarea loturilor pentru parcelare, precum Stoian, un veteran al Războiului de Independență, zis „Militaru„. Zice-se că, întrebat fiind cam ce stradă i-ar plăcea dumnealui să-i poarte numele, bătrânul a decis mucalit: „Cea mai lungă!”

Iar strada Puțul cu Tei își trage denumirea de la un vechi obicei românesc, acela de a pune o cruce de piatră și a săpa un puț lângă un copac aflat la o răscruce, pentru ca orice călător însetat să se poată odihni și mulțumi lui Dumnezeu înainte de a pleca la drum. Crucea de piatră -despre care oamenii spuneau că a fost făcută ba de pandurii lui Vladimirescu, ba că ar fi fost ridicată pentru sufletele morților din 1848 –  încă mai există, într-una din grădinile de la capătul străzilor Puțul cu Tei și Gheorghe Adamescu.

Până în 1945 se parcelează și terenurile dinspre Mandravela (Piața Sudului), iar între anii 1950-1960 continuă completarea cartierului prin unirea tuturor zonelor parcelate și construirea de noi străzi și case.

Din 1963, odată cu darea în folosință a uzinei I.M.G.B., începe construirea ansamblurilor de locuințe muncitorești. Primul astfel de ansamblu a fost microraionul Nițu Vasile, dar despre partea nouă a cartierului Berceni puteți citi în articolul Cartierul Berceni, acest Chuck Norris al cvartalelor bucureștene.

 

Surse: „Biblioteca Bucurestilor”, anul III, nr 10

„Biblioteca Bucurestilor” anul IV, nr 3

 

banca Principatele Unite Barbu Paltineanu catunul Bellu Cimitirul Bellu comuna Serban Voda Bellu inceputurile cartierului Berceni