Prin 1931, pe șoseaua Olteniței, chiar peste drum de cimitirul Bellu, începuseră să se petreacă minuni. Nu pot să zic că erau niște minuni de să stea mâța-n coadă, nu apărea Fecioara Maria pe cer, nu levitau credincioșii și nici nu plângeau icoanele, dar oamenii se strângeau ciopor în fața casei de rugăciuni a părintelui emancipat Dimitrie Băleanu.

O dactilografă era convinsă că și-a dobândit postul într-un minister prin cuvântul preotului.

O soție credea că preotul i-a adus bărbatul cam umblăreț, prin meleaguri străine de căminul conjugal.

O biată femeie amărâtă de procese nu se îndoia că preotul i-a câștigat la Casație.

O deznădăjduită a venit să sărute nu știu ce icoană pentru că sfântul a scăpat-o de la moarte.

Toți ziceau că preotul era un fel de apostol care deținea tainele credinței, că doar de asta îl și urmaseră cu credință când fusese pedepsit de Biserică, și i se luase dreptul de a mai purta veșmânt preoțesc.

Ce se întâmplase?

 

 

Părintele Dimitrie Băleanu slujise o vreme la biserica din cătunul Bellu, cea de pe șoseaua Giurgiului, la intersecția cu strada Cornetului. Pe lângă faptul că a scris Monografia bisericii parohiale Belu din Capitală, preotul Băleanu s-a mai remarcat și prin efortul depus pentru a finaliza lucrările de construire a uneia dintre cele mai frumoase biserici din București și prima realizată din beton armat din capitală.

Numai că, la un moment dat, a avut un „incident” cu celălalt preot alături de care slujea. Nu ni se spune despre ce fel de incident este vorba, dar se pare că preotul Băleanu intrase într-un bucluc destul de mare. A refuzat să fie mutat la altă biserică, așa că „i s-a ridicat rândul din tagma preoțească”, ceea ce însemna că, fără să fie răspopit, nu mai avea dreptul de a sluji în biserică oficială și nici măcar să poarte haine preoțești.

Dar asta nu i-a împiedicat pe locuitorii cătunului Belu, și nici pe cei din Dealul Spirei, Calea Victoriei, Maica Domnului, Colentina, Vitan, Moșilor, Cotroceni, Obor și chiar din alte orașe ale țării, să vină la casa de rugăciuni de pe Olteniței, unde preotul Băleanu mijlocea pe lângă Dumnezeire ca să aline sufletele năpăstuite. Credincioșii au adus icoanele, au împodobit altarul, iar casa de rugăciuni, așezată modest într-o încăpere din fundul curții, s-a transformat repede într-un loc de pelerinaj.

 

 

 

Până și pe unul din reporterii „Realității ilustrate” aproape l-a convins părintele Băleanu că acolo, pe Olteniței, în cătunul format din ostașii împroprietăriți, care luptaseră în Războiul pentru Independență, se întâmplau miracole:

„L-am văzut rugându-se. Dacă aș fi mai credincios, aș spune că se petrece într-adevăr ceva dincolo de-o rugăciune obișnuită. Cum, însă, viața m-a învățat să fiu cam păcătos și cam neam cu Toma necredinciosul, cel cu pipăitul rănilor Stăpânului său, – voi spune numai că preotul Băleanu are într-adevăr ceva impresionant în felul său de a se ruga. Ochii săi caută undeva, departe, deasupra noastră, deasupra lumii și glasul său capătă tonalități stranii, altele decât cele din vorbirea sa obișnuită.”

„Realitatea ilustrată”, 30 iulie 1931, „Mistere religioase în București”, autor Dinu Dumbravă

 

Biserica Buna Vestire Belu cătunul Belu Cimitirul Bellu Soseaua Oltenitei