Berceni de Poveste

Povesti din Berceni

vineri

9

septembrie 2016

0

COMENTARII

Când cauți subiecte pentru Berceni de Poveste e posibil sã întâlnești vagabonzi încãlțați cu pungi

Scris de , in categoriaJurnal de Berceni

Transmite povestea mai departe...

Intru șovãind în boscheți, ținând strâns în mânã aparatul de fotografiat, cu senzația apãsãtoare cã poate ar trebui sã ies repede de-acolo. Mișun pe lângã un gard înțesat de plãcute care mã amenințã de zor cu Intrarea Interzisã, atentã sã fentez grãmezile de hârtie igienicã asternute pe cãrarea ascunsã privirilor celor din parc. Mã uit puțin cam strâmb, cu ochii mijiți în scopuri de autoapãrare împotriva crenguțelor obraznice care atacã sãlbatic orice mișcã în front, și din când în când tresar. Se tot foiesc pe lângã mine câteva pãsãroaice inofensive, care ciocãnesc, bufnesc și foșnesc, dar eu nu pot ignora gândul cã de fapt sunt niscai șobolani sau cine știe ce alte vietãți înspãimântãtoare, colțoase sau veninoase, care or sã-mi vinã de hac și n-o sã mai apuc sã scriu nimic pe Berceni de Poveste. Nimeni n-o sã afle ce cãutam de fapt pe coclaurii din Parcul Tineretului, pe unde nicio fatã cuminte nu se apucã sã umble așa, din senin. Hm, poate ar trebui sã port la mine un bilețel în care sã specific cã sunt în misiune, caut subiecte pentru Berceni de Poveste, ca sã știe lumea ce și cum.

Data viitoare.

observatorAcum încerc sã trag mãcar o pozã ca lumea Observatorului Astronomic Militar, dar sunt prea multe frunze și nu se distinge nimic în curtea împrejmuitã din spatele Sãlii Polivalente. In plus, nimeresc cu fața fix într-o mare pânzã de pãianjen care mi se lipește de gene. Câteva secunde chiar nu mai vãd nimic. Ajung într-un mic luminiș, iar la câteva zeci de metri un nene tocmai dã drumul din lesã unui ditai câinele cãruia-i simt privirea-n coaste. Grãbesc pasul, atentã sã nu-mi transpire palmele, pentru cã lãtrãțeii aștia blãnoși simt frica de la o poștã și te trezești, una-douã, cu niște colțișori ascuțiți înfipți în gambã. Reușesc pânã la urmã sã ies nevãtãmatã și nefugãritã din boscheți. Ocolesc Polivalenta, un puști cu glugã aleargã și face scheme de box, o tanti vorbește la telefon, par foarte pașnici așa cã mã liniștesc.

Tot aud foșnind ceva ciudat și arunc un ochi în spate, suficient cât sã vãd cum îmi pãșește conștiincios pe urme un nene destul de rufos, netuns, neras și încãlțat cu pungi. Nu știu de unde a apãrut, poate îl deranjasem cu mica mea incursiune în boscheți, sau poate cã are întâmplãtor același drum ca mine. Mi-ar fi plãcut sã merg pe sub copaci, la umbrã, cã-i o cãldura de mi-au obosit glandele sudoripare, dar nu țin deloc morțiș sã-l atrag pe Foșnitor printre pomi. Asa cã o iau pe șosea, pe Piscului, rugându-mã sã treacã mașini multe, oameni, chiar și câini scãpați din lesã, numai sã nu îl apuce vreo idee pe dubiosul din spatele meu.

Pânã la urmã renunțã, se oprește pe undeva sã-și lege mai bine pungile din picioare, iar eu îmi vãd de cãutat subiecte interesante. Ajung lângã lac și pozez toate rațele de parcã ar fi fotomodele de renume mondial, nu-mi scapã niciuna. Imi amintesc cã am citit pe undeva despre o casã pãrãsitã, cu etaj, care e pe undeva pe lângã Orãșelul Copiilor. Fac cale-ntoarsã, un copil intrã cu trotineta-n piciorul meu, apoi un porumbel mã înfruntã obraznic, nu vrea cu niciun chip sã mi se dea la o parte din cale, așa cã-l ocolesc.

 

ratele

Caut aproape o orã o casã fãrã adresã, fãrã poveste, fãrã viitor, bântui chiaunã pe lângã șantiere și garduri, dar n-o gãsesc. Dezamagitã, mã întorc în fața unei alte case abandonate, unde ar fi fost mai demult ori un spațiu al administrației parcului, ori o bibliotecã, sã-mi trag sufletul admirându-i liniile simple și clasice. N-am reușit sã-i dau de urmã prin niciun document vechi, oricum, cu toate cã e aproape de Calea Piscului, la câte modificãri cadastrale s-au petrecut prin zonã, e cam greu de descoperit acum vreo informație.

Cam așa stã treaba cu gãsitul subiectelor pe Berceni de Poveste. Nu lipsește aventura, nici dezamagirea, iar pasiunea și curiozitatea deschid întotdeauna drumul. Chiar dacã, uneori, excursiile prin cartier nu se încheie cu vreun rezultat spectaculos, cu vreo fotografie interesantã sau cu vreun nou subiect palpitant, asta conteaza mai puțin. Importante sunt orele petrecute… pe strãzi. Sau în parc. Sau cãutând case pãrãsite. Pentru cã așa ajungi sã îndragești cu adevãrat pe cineva, fie el om sau cartier, încercând sã-l cunoști mai bine.

Transmite povestea mai departe...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *