Berceni de Poveste

Povesti din Berceni

joi

9

iunie 2016

5

COMENTARII

Mihail Sebastian în vizită la Arghezi, delegatul mahalalei Mărțișor

Scris de , in categoriaPovesti din Berceni, Povesti din vechiul Bucuresti

arghezi sebastian si martisorul
Transmite povestea mai departe...

În mica lui mansardă din Popa Tatu, Mihail Sebastian se ridică degrabă din pat, cu câteva secunde înainte ca ceasul deșteptător să dea alarma. Se-nfige în fața calendarului de perete și zâmbește întâi din colțul gurii, apoi cu toată fața. Azi se va duce la Mărțișor, pe Dealul Piscului, undeva la marginea Bucureștiului, aproape de o răspântie cică blestemată, să-i ia interviu lui Arghezi. E nerăbdător și emoționat. Numai de n-ar scăpa vreo întrebare banală, „De ce scrieți?” sau „De unde vă inspirați?”. A auzit de la alți gazetari că maestrul Arghezi e necruțător de sarcastic.

Afara, pe trotuar, stă în cumpănă. Să ia tramvaiul sau autobuzul? Trebuie să ajungă la Mănăstirea Văcărești, pardon, Penitenciar de-acum, căci suntem în 1935. Se hotărăște să urce în autobuz, că îl duce până la Piscului, și de-acolo n-are decât să facă o plimbărică. Vremea e bună, nu-i nici prea cald, nici prea răcoare, până la urmă îi prinde bine să revadă locurile. Căci și Mihail Sebastian, când a venit prima dată în Bucuresti, a locuit într-o baracă sărăcăcioasă pe Văcărești.

Zis și făcut.

Se suie în autobuz și-i spune taxatorului că se dă jos la capăt de linie.

-Șase lei, domnule! zice acela.

Mihail Sebastian caută bancnotele în portefeuille și, pentru o secundă, îi stă inima-n loc. Are banii, nu-i vorbă, însă a uitat acasă hârtiile și stiloul. Halal interviu ce-o să mai ia…

I se usucă gura și tot drumul nu se gândește decât la cum îl va desființa Arghezi. Ar fi trebuit s-o roage pe Leny (Leny Caler) să îl însoțească, are mare trecere la Arghezi, care i-a dedicat în „Bilete de papagal” o inscripție fermecătoare (ca Leny, se gândește Mihail, suferind de gelozie din cauza lui Camil Petrescu… dar asta e altă poveste).

acasa la arghezi

Ajunge în sfârșit în mahalaua Cărămidarilor, coboară din autobuz și ridică din umeri. Ei, de-acum, ce-o fi o fi. Doar nu i-o lua capul. Merge nițel pe Calea Piscului, apoi drumul se despică spre stânga și-o apucă pe Strada Mărțișor. Se vede de departe acoperișul roșu al unei case falnice, cu etaj. Acolo trebuie să fie, își zice Mihail. Și are dreptate, căci imediat îl zărește pe Arghezi în mijlocul ogrăzii de 20 000 de metri pătrați, cu o bască uzată pe cap și un câine bucuros împiedicându-i-se printre picioare. Blestemând în gând absența instrumentelor de scris, Mihail își notează în minte imaginea: „pământul larg deschis înainte, verdele ierburilor din jur, florile albe de zarzăr, toate scaldate într-un soare prieten.”

Tudor Arghezi la Martisor  Sursa: www.agentiadecarte.ro

Tudor Arghezi la Martisor
Sursa: www.agentiadecarte.ro

Cei doi scriitori, oaspetele de 27 de ani și gazda în vârstă de 55, schimbă câteva cuvinte de curtoazie, dar bietul Mihail este aproape imediat atacat cu năduf de o rățușcă, sub ochii invidioși ai lui Grivei, căci înaripata pare mai aprigă decât un câine, țintind hotărâtă piciorul oaspetelui. Nu se potolește decât atunci când e luată pe sus de Arghezi. Urmează alte prezentări, iar Arghezi face oficiile ca la carte:

„-Dumneaei de colo e Joița, vaca noastră. Azi a fost o zi mare. A fost la taur. De două ori a cunoscut-o taurul pre ea. Dar deunazi, săraca, a suferit cumplit. Și-a rupt un corn.”

Puțin mai târziu, după ce scriitorul îi face turul Mărțișorului, Mihail începe, tot în minte, un alineat nou:

Domeniul familiei Arghezi găzduiește doi părinți și doi copii, o seamă de copaci tineri, câțiva stupi, o sumedenie de ierburi, legume și flori, o vacă- pe nume Joița-, câteva rățuști, dintre care una foarte inteligentă, un câine și alte vietăți”.

Îl intreabă pe Arghezi de ce a ales Mărțișorul, la margine de oraș, lângă răspântia blestemată a Mandravelei. Scriitorul raspunde cu simplitate:

Imi place întreagă partea asta a Bucureștilor, întreaga mahala.”

Nimic nu-i dă de înțeles lui Mihail ca maestrul ar fi așa cum îl descriseseră ceilalți, cum ar veni, un interlocutor incomod. Din contra. Tudor Arghezi povestește cu drag, în timp ce bătrânul papagal Coco i se odihnește pe umăr, despre ce a însemnat să se mute în acest cartier fără apă, fără electricitate, fără canalizare, fără stradă, fără trotuar:

M-am silit și singur și stăruind pe lângă primarii pe care-i cunoșteam, m-am silit să fac străzi, să aduc lumina. Am alergat pentru oameni când aveau vreo nevoie. Am alergat pentru mahala când era ceva de facut. Într-o zi au venit la mine și mi-au cerut să le fiu delegat. Iaca așa ajunsei delegatul mahalalei, și mahalaua Mărțișor a avut lumină, străzi pietruite, tramvai pe Șoseaua Olteniței și autobuz pe Văcărești.”

Că tot veni vorba de Văcărești, Mihail e curios cum a trăit Arghezi trista experiență a încarcerării de la Închisoarea de peste drum, vechea Mănăstire ctitorită de Mavrocordați.

„-Erau unii alarmați, săracii, descompuși. Eu m-am odihnit la închisoare.”, zice scriitorul povestind mai departe cum râdea de amicii îngrijorați că-și luase casă atât de aproape de Văcărești. Măcar să nu mai aibă Paraschiva mult de mers când venea cu merinde. Haz de necaz.

Iată că se făcu timpul ca oaspetele să-și ia la revedere. Arghezi îl petrece pe Mihail, împreună cu Grivei, și-i mai poveșteste una, ca să aibă pentru drum. Prin 1933, sfătuindu-se cu nevasta și copiii, Baruțu și Mitzura, Arghezi a comandat la familia Barbilian (adica familia matematicianului și poetului Ion Barbu) un câine, Barbu fiind de altfel un mare, mare iubitor de animale. Atât de mare iubitor, încât atunci când Coana Paraschiva i-a spus că va ține cățelul afară, în coteț, Ion Barbu s-a suparat așa de rău încât nu le-a mai dat niciun cățel, ba a mai și rupt orice legătură cu Mărțișorul. Mihail râde cu poftă, îl mângâie pe Grivei, mai stă nițel în cumpănă: iar nu știe ce să facă, să se întoarcă la autobuz, sau să ia tramvaiul? Arghezi îi zice să iasă în Olteniței, la tramvai, și daca are poftă, să se opreasca la hanul lui Costică Mandravela.

-O singura grija te rog să ai, că aici ai să vezi alt fel de oameni, nu ca la Capșa. Umblă unul pe Văcărești, Titi Menghină, mare potlogar, deloc sfios cu lama cuțitului… matale nu te uita prea mult în ochii nimănui, ca să nu trezești vreo idee nefericită. Haide, îți mulțumesc pentru vizită și umblă sănătos, Mihaile!

 

Sursa: „Intoarcere in Bucurestiul interbelic”, de Ioana Pârvulescu

Sursa foto Martisor: parohiaMartisor.ro

 

Transmite povestea mai departe...

Comentarii

  1. raluca
  2. dan
  3. Mihai

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *