Pe la 1800 (și ceva), Bucureștiul se confruntase deja cu destul de multe incendii. Unul dintre cele mai violente a fost în anul 1804, când flăcările au mistuit nu mai puțin de 600 de case din oraș. Abia după evenimentul ăsta dramatic, domnitorul Țării Românești, Constantin Vodă Ipsilanti, a decis ca, pe lângă Agia (Poliția) din București, orașul să primească două ”căpitănii de foc”, fiecare cu câte 50 de tulumbagii (pompieri). Pe lângă aceștia, la stingerile de incendii răspundeau la apel, obligatoriu, și sacagiii și, bineînțeles, locuitorii orașului. Însă, problema nu era cu totul rezolvată.

Pe lângă incendiile izbucnite accidental, de la vreo lumânare lăsată anapoda, trănsnetele ce însoțeau ploile de vară erau sursa multor nenorociri, după cum scrie George Potra, în volumul doi al cărții ”Din Bucureștii de ieri”.

În 1747, Benjamin Franklin inventa paratrăsnetul. Aveau să treacă însă nu mai puțin de 86 de ani pentru ca invenția să ajungă să-i preocupe pe mai marii vremii în Țara Românească.

Din păcate, după cum veți vedea, totul a rămas prin sertare funcționărești.

Pentru prima dată când s-a pus această problemă la București, a fost în anul 1833. Atunci, la 15 iunie, membrii Sfatului orășenesc, sub președinția lui Grigorie Grădisteanu, chibzuiesc că ar fi necesar ca în fiecare sector, din cele cinci ale orașului, să se facă:

 ”Un puț cu magnet spre apărarea locuitorilor dă groasnecul trăsnetului tunet care aduce dă’odată cu spaima și primejdie dă viață după atîtea invederate întîmplări dă mai înainte”.

”Spre rezolvarea problemei, Sfatul orășenesc trimite Vorniciei din Lăuntru (Ministerului de Interne) o copie după jurnalul încheiat, cerînd, dacă se găsește necesar, să se dea grabnică dezlegare spre punere în lucrare.

Mihail Cornescu, șeful departamentului, cere inginerului Blaremberg să facă cuvenita cercetare și să raporteze ministerului.”

La 29 iulie 1833, inginerul Blaremberg vine și le pune pe masa oficialilor din minister ceea ce astăzi am numi studiu de fezabilitatea, în care arată că:

 ”…sînt necesare aceste puțuri cu magnet spre folosul obștesc, dar cheltuiala ce se va face nu va aduce răsplătirea cuviincioasă”.

Adică, mai pe înțelesul de acum, nu renta!

Blaremberg vine, totuși, cu o altă propunere:

”Mai întîi să se facă în centrul orașului un foișor pentru foc (probabil că Turnul Colței nu era suficient și nici destul de înalt), fiind de mare necesitate și mai apoi să se facă în fiecare sector (văpsea) cîte un foișor și în vîrful acestora, fiind loc mai înalt, să se pună magnetul. Atunci, acele foișoare vor fi mult mai dă nadejde și mai sigure pentru buna odihnă a orășenilor”.

Propunerea inginerului nu era deloc rea, dar era cam deplasată pentru cheful administrației orașului să se înhame la un astfel de proiect. Auzi tu, întâi să se facă foișoase în fiecare văpsea, și mai apoi să se instaleze magneții contra trăsnetului… Nu mai bine nu mai facem noi nimic, par a fi spus cei din minister. Așa că zis și nefăcut. Ce s-a întâmplat până la urmă? Probabil că ați ghicit deja. Pentru că nu sunt alte acte legate de această inițiativă, așa cum spune și George Potra, ”credem că s-a renunțat la punerea ei în aplicare, rămânînd ca invenția atât de utilă să-și găsească întrebuințarea mult mai târziu.”

Surse:

ISUbif.ro – Repere Cronologice din istoria pompierilor români – Col. Dr. Ing. Stelian Duduș

George Potra – Din Bucurestiul de ieri (Vol II)

agia bucuresti Bucuresti anii 1800 paratrăsnet pompieri sacagii secolul 19