Ca orice mahala care se respectă, și Mandravela noastră își punea poalele-n cap de sărbători, de răsunau chiotele fetelor trase de cozi și zarva tiribombelor până hăt, departe. Cu urechile ciulite ori ba, ți se strângea stomacul de plăcere venind dinspre Cărămidarii de Jos, Valea Plângerii sau Văcărești, înspre așa zisa răscruce blestemată, care aduna mănunchi trei drumuri grele: către pușcărie, cimitir și spitalul de nebuni.

De Florii, într-un colț al Mandravelei, se strângeau cu mic, cu mare, fătuci îmbujorate, flăcăi cu ochii după fete, țigănci cu ghiocul, turcaleți cu cafele, negustori, plăcintari, jandarmi, hoți, puradei, toți dornici de petrecere și plini de voie bună.

 

 

Mai întâi și mai întâi, odată ajuns la bâlci, era musai să-ți pui burta la cale ca să nu ți se facă, doamne ferește, rău în scrânciob, să te râdă lumea. De ales aveai, desigur, după pofta inimii, o gogoșică sau poate o turtiță dulce cu bragă, unul-doi-trei-patru mititei cu muștărel și oleacă de vin gros ca sângele de taur, să prinzi curaj. Bine, nu-ți trebuia cine știe ce curaj pentru poligonul de dat la semn, cu stive de cutii de conserve în care aruncai cu mingi din cârpe, nici la alba-neagra sau la lovitura cu ciocanul, nici la călușei. Dar la dulap, adică la scrânciob (termen întâlnit mai des prin părțile moldovenești) sau leagăn, era altă treabă.

Drăcovenia era un fel de construcție asemănătoare aripilor morii de vânt, cu scaune înfipte în niște grinzi care ședeau pe două furci mari din lemn, iar de jos, învârtitorii împingeau capetele lemnelor și, cel mai important, făceau ochi dulci fetelor care se urcau în leagăn.

 

 

 

Pe lângă datul în dulap, care era taxat, de Paști, cu un ou roșu, mai apăruseră și alte distracții, precum lanțurile, aeroplanul sau bărcile, pe scurt, tiribombe. Leana (o Leană aparte, despre care scria în „Realitatea ilustrată” din 5 mai 1937), cică nu s-ar mai fi dat jos dacă nu era mă-sa s-o pună la punct:

„-Hai, Leano, hai… isprăvește că te suciși destul…

-Mai o dată, mamă…

-Dă-te jos n-auzi?

-Ci mai lasă-mă, fă mamă, încă o dată, că doar n-o fi foc!

-Dă-te jos fir-ai a dracului, că te ciufulesc aci în lume!

 Leana se dă jos, rușinată toată și cam amețită. Flăcăul, unde o vede așa moale, se repede s-o ajute și, strângând-o de sân, o frânge într-un sărut, care o răpune.

Bătrâna sare ca o cloșcă mâniată.

-Las-o, n-auzi? Ce ai mă cu fata mea!

Flăcăul se ferește într-o parte, liberând pe biata Leana care, din ce în ce mai îmbujorată și încă slabă pe picioare, nu știe ce să facă mai întâiu: să-și așeze basmaua, să-și întindă fusta boțită sau unde să se ascundă.

-Da’ ce-i făcui lele?

-De ce tragi de ea?

-Cum să trag de ea… că nu e iapă…

Se desfac hohote de râs, cu palme trase pe genunchi și pumni veseli în căciuli. Femeea își îndeamnă fata cu câțiva ghionți…

-Lasă că te-oi prinde sara pe la ulucile mele, fir-ai al dracului de stricat!

Flăcăul dă din umeri, cu ochii duși în urma Leanei.

-Mai rar ca Leana, mă… Da’ păcatele ei cu bântuita asta de mă-sa.”

Și cum era să se îndure fata să plece, când pare-se că datul ăsta în drăcovenii cu lanțuri și învârteli ar fi fost, cică, de leac. Cel puțin așa zice Radu Anton Roman în „Suflet candriu de papugiu”:

Scrânciobul și parașuta nu erau de petrecere! Erau de leac! De cum se apropiau Păresimile, valmă de popor, zdraveni și betegi- cine se mai uită la d-alde d-astea?! – mușuroia tabla-bașa în țiuțiuluș, „cărându-se” în sus și-n jos pentru câștigare de sănătate.

Vârtejul se rotea de la prima luni a începutului Păresimilor până la Paști. Când cobora fiecare, tescuit și zăpăcit de cap de bâțâiala legănușului, era încredințat c-a scăpat de toate beteșugurile, peste tot anul.

 

 

bâlciul de Florii dulapul de la bâlci la bâlci Mandravela realitatea ilustrata tiribombele interbelice