INCENDIUL CEL MARE din ziua de Paști 1847 – aproape a ras Bucureștiul de pe fața pământului
Scris de Marilena, in categoriaClubul de lectura, Hărți și planuri ale Bucureștiului, Povești din vremuri vechi
Am promis într-un text publicat relativ recent – Marile incendii care au pârjolit Bucureștii de altă dată – cronologia unor dezastre petrecute între 1554 si 1839 în orașul lui Bucur – că revin cu un articol despre Incendiul cel mare din 23 martie 1847, cel care aproape că a ras Bucureștiul de pe fața pământului. Mă țin de cuvânt, așa că astăzi vă prezint câteva rânduri despre acest sinistru care a lăsat cicatrici adânci în istoria Capitalei.
La 23 martie 1847 (stil vechi), în ziua de Paști, din imprudența unui copil din casa lui Drăgănescu de pe ulița Franțuzească (strada Franceză, fostă 30 Decembrie pe vremea comuniștilor) a izbucnit „focul cel mare”. Flăcările fiind alimentate de un vânt puternic, care ducea la mari distanțe scânduri aprinse, s-au întins repede pe o distanță de doi km.
Incendiul cel mare a transformat în scrum construcțiile din 13 mahalale
Au murit 15 oameni, au ars 1142 prăvălii, 586 case de locuit, 10 hanuri și 12 biserici și mânăstiri, printre care: Sf. Dumitru, Domnească (de la Curtea Veche), Sfântul Anton de la Puscărie (azi Piața de Flori), Bărăției, Sf. Gheorghe-Vechi, Sf. Gheorghe Nou, Sf. Mina (Vergului) Spătarul Stelea, Udricani, Ceauș Radu, Sf. Ștefan și Lucaci.
„Focul cel mare” de la Bucureşti a reținut atenția opiniei publice și de peste hotare
Publicația pariziană „L’Illustration” care s-a ocupat în două numere de acest catastrofal incendiu, evalua pagubele la peste 80 milioane franci. Acțiunea de ajutorare a sinistraților a cunoscut o amploare fără precedent: 700 000 lei au depus mănăstirile închinate, 500.000 lei a dat Mitropolia și episcopiile, 300 000 lei s-a vărsat din visteria, de rezervă, aproaре о treime din lista civilă a subscris-o domnitorul, sultanul şi jarul au trimis obolul lor, baronul Rothschild a trimis 2000 de galbeni, la care s-au adunat numeroasele contribuții din partea moldovenilor și transilvănenilor. În total s-au strâns 3.577.795 lei și 35 parale.
Cu ajutoarele acordate, dar mai ales cu energia sa, populația bucureșteană a refăcut tot ce distrusese focul. S-au reclădit chiar și bisericile, în afară de Sfântul Anton (din Piața de Flori) și biserica Spătarului Stelea.
Acest mare incendiu bucureștean a fost descris de Anton Pann într-o broșură intitulată „MEMORABILUL FOCULUI MARE ÎNTÂMPLAT ÎN BUCUREŞTI, ÎN ZIUA DE PAȘTI ANUL 1847, MARTIE 23”
Iată câteva strofe:
Tot orizontul se înnegrise
De fumuri multe ce izbucnea,
Zbura prin aer mărfuri aprinse,
Hârtii, materii pe sus pornea
Si-n nori ca zmeul șerpuia roate,
Văsduhul parcă vedeai arzând,
Și prefăcute cenușe toate
Venea ca ploaia pe jos picând.
Nu e în stare condei să scrie,
Nu poate gura a le rosti
Și-ntocmai toate să le descrie
Vrând către altul a povești.
În două ceasuri ard mii de case
Toate cenușe se prefac, cad,
Tot Bucurestiul se-nflăcărase,
Căzute pradă întreg în iad.
Fugea cocoane fără putere
Cu prunci în brațe, amar plângînd,
Lăsa scumpeturi, scule, avere,
Viața numai să-și scape vrând.
Cuprinși de-odată fără de veste,
De-acele flăcări ce se-nălța,
Descuiți da fuga barbați, neveste.
Neavând pas nici a se-ncălța.
Căci focul grabnic nu le da vreme
Nici să-și îmbrace ai lor copii
Câți intr-n case fără se teme
Aci îndată au ars de vii,
Astfel de jale de-a fost vreodată
Nu se găseşte scrisă în cărți:
Mulți nu putură să fugă-ndată,
I-au cuprins focul din patru zări.
…………………………………………….
Pe poduri, uliți, înota focul,
Pe om din fugă îl aprindea
Cenușa, fumul, de prin tot locul
Îi orbea ochii, nu mai vedea.
Era greu foarte a sta-mpotrivă
Grozavei furii acestui foc.
C-acea furtună nemilostivă
Sufla puternic, nu sta pe loc
Scânteia mică, ca o săgeată,
Pe pomul verde cum o lipea,
Copas gros, mare, cădea îndată,
Pe clipă doud jos se rupea.
Mutia totul, pătrundea fierul,
Țărină, pietre, zidiri topea,
Pornise parcă urgie cerul
Să ardă totul și foc stropea…”
Se spune că de mare ajutor după incendiul din 1847 în reconstruirea multor cladiri ori biserici a fost planul maiorului Rudolf Artur Borroczyn, care finalizase lucrarea chiar cu un an înainte. Despre planul Borroczyn am scris în câteva rânduri de Berceni de Poveste.
Prin 1884 – 1885 au fost impuse, în sfârșit, reguli ceva mai stricte pentru evitarea unor incendii de proporții.
„În încercările ce se făceau spre a se preveni incendiile, care erau foarte greu de stins din cauza insuficientelor surse de apă, merită a fi am intit un pitac domnesc, prin care se poruncea Bucureştenilor:
… fiecare să aibă, vara — iarna, înaintea prăvăliei un butoi sau o putină cu apă, să se dărîme samarele sau şandramalele dinaintea prăvăliilor; toate carele cu fin să nu mai şadă în oraş, să se măture coşurile cît mai des; prin prăvălii să nu mai aibe nimeni voie să tragă din ciubuc (să fumeze—n.n.); iar pe uliţe (străzi—n.n.) să nu se mai bea tijtun din pipă. Acasă (adăuga pitacul) pot să fumeze fiecare neopriţi.”
