Fascinante mai erau, prin anii dintre marile războaie, pământurile acelea cotropite de gunoaiele Bucureștilor, pe care le știa lumea drept Valea Plângerii. Mai că stăteau reporterii revistelor de can-can interbelic la coadă, colo-șa, pe Calea Șerban Vodă, sau lângă Bellu, așteptând să le vină curajul să coboare-n valea pângărită de toate mizeriile ce ți le poți închipui cu mintea, ba chiar încă altele și mai și.

Așa se face că, prin 1934, ziaristul Ilustrațiunii române, un anumit I.M. Ieșeanu, a urcat cu inima cam strânsă…

„pe dealul Crematoriului, care domină cartierul Bellului. Privirea coboară spre o vale adâncă, o râpă abruptă ocupată în bună parte de zarzavat și bostănării.

Dincolo de verdele pur al verzelor și galbenul mort al dovleacului, hăt departe, după straturile egale de plantații, se întinde în coasta cimitirului Bellu un câmp imens, ce de departe pare răvășit de obuze, ars de cele mai cumplite flageluri. E o câmpie neregulată cu movile înalte, cu gropi și cu bălți negre. Totul e ars, distrus, răvășit de mânia cumplită a cine știe cărui capriciu al naturii. […]

 

 

Coborâm pe o potecă abruptă, care ne conduce printre ciulini și scaieți, în împărăția dezolantă a gunoiului. Cu cât pătrundem mai aproape de câmpie, cu atât devine mai insuportabilă respirația. E un fel de coborâre în fundurile inexplorate ale mării. Aerul capătă o presiune care-ți ridică sângele în cap, se solidifică, ia consistență într-un miros ce-ți torturează apoi ore întregi simțurile olfactive. […]

La un moment dat, cărarea e întreruptă de o baltă neagră. Balta aceasta e cimitirul cratițelor și tingirilor, ireparabil găurite. Sunt aici câteva sute, de toate formele, culorile și mărimile. Nu servesc la nimic, însă atunci când unul din cei 45 de cetățeni ai republicei gunoiului își întemeiază o nouă gospodărie, bateria de bucătărie o adună din balta aceasta imundă. Urmează imediat sectorul resturilor de tinichea, al pieilor și a o mulțime de alte rămășițe a căror origine nu mai e de recunoscut. […]

-Cum merge treaba pe aici, moș Calverde? întrebăm noi pe călăuza noastră, care e cu atât mai serviabilă, cu cât I se adună mai multe țigări în fundul buzunarului lui răpănos.

-Merge, conașule, merge cât nu stă! ne spune el cu haz și pocnind limba de ultimul colț de dinte ce i-a mai rămas în gură. […]

-Dar mirosul nu te supără?

-Mirosul? se miră moș Calverde, aspirând hazliu aerul cu nările lui păroase. Păi pute a odiculon, boierule, că avem numai gunoi extra-prima, din casele din Văcărești. Ne-am obișnuit. Ce o să facem în gheenă?

De după poala anteriului lui Calverde a apărut un cap flocos de țigănuș cu nasul mânjit și mâinile murdare.

-Moș Isaia, moș Isaia!

-Ce-i, mă, Țică?

-Te cheamă mama la masă. O șuierat țignalul la favrică.

E ora prânzului. Moș Calverde ne spune șiret:

-Sunt în pensiune. Mănânc la niște țigani cu mulți țânci. Eu n-am babă și nici fată să-mi facă de mâncare. Nu veniți cu mine?

Îl urmăm pe omul nostru, care calcă țanțoș și tare prin cele mai neverosimile grămezi de materii. Pământul e aici instabil ca o gelatină. La fiecare moment ți-e teamă să nu cazi în bălțile negre, pline cu ghete vechi, tinichele și străchini sparte care sfârșesc în Valea Plângerii ca niște erupții pe un obraz bolnav. […]”

 

 

Surse articol și foto: Ilustrațiunea română, 19 septembrie 1934

 

catunul Bellu Cimitirul Bellu groapa de gunoi a Bucureștiului Ilustratiunea romana pe locul Parcului Tineretului Valea Plangerii