Nu c-ar fi umblat căinii cu covrigi în coadă pe Dealul Piscului, dar era de vis pământul înțesat de căsuțe tărănești, care-și găsea cea mai pitorească expresie pe timp de primăvară, când locuințele și oamenii erau dezmierdați de mângâierile salcâmilor și parfumul suav al liliacului.

Să fi fost fermecat tărâmul Mărțișorului, de i-a căzut pradă însuși Arghezi? Hm, chiar fermecat, nu, dar fermecător, da, fără doar și poate. Poetul s-a îndrăgostit de Mărțișor și a cumpărat, în 1926, aproape 18.000 mp în apropierea unui puț străjuit de o cruce.

C-așa-i obiceiul prin părțile noastre, să sapi fântână cu apă bună și să pui cruce alături, ca să-și îndrepte cumsecade multumirea către ceruri, fie drumețul, fie localnicul însetat.

Terenurile Mărțișorului, acoperite cu vii, aparținuseră Mănăstirii Văcărești, dar nu secularizarea averilor mănăstirești de pe vremea lui Cuza le-a schimbat menirea, ci pârdalnica filoxeră de pe la 1900. Asta a pus capac viticulturii bucureștene, și viilor de pe Dealul Piscului, așa că au început a veni oameni de prin alte părți, să-și facă un rost.

Printre primii veniți au fost și trei olteni, pe numele lor Ion Simigiu, Constantin Serban si Ion Militaru, care s-au pus de-au săpat o fântână, un puț care a devenit emblematic pentru aceasta zonă străjuită de Șoseaua Olteniței, Calea Văcărești și Calea Piscului. I s-a spus, cum altfel, Puțul celor trei olteni. 

Iar drept răsplată pentru fapta lor, trei străzi care dădeau în ulița Mărțișorului au primit numele celor trei olteni si le-au păstrat până în 1950. Astazi nu mai amintesc de povestea aceasta decât două lucruri: strada Simigiului, adică a lui Ion Simigiu, pe care-l știau toate mahalalele Bucureștiului, un moșneguț mic de statură, mereu în port oltenesc, cu brâu, opinci și cămașă lungă,  și crucea de piatră, salvată dupa dezafectarea din 1940 de preotul parohiei Mărțișor, Mihai Tătărâm.

 

 

 

crucea de piatra Dealul Piscului parohia Martisor preotul Mihai Tataram putul celor trei olteni Tudor Arghezi