Berceni de Poveste

Povesti din Berceni

vineri

10

februarie 2017

0

COMENTARII

Una-alta despre vechile hanuri bucureștene

Scris de , in categoriaPovești din vremuri vechi

Transmite povestea mai departe...

Am citit cu mare plăcere reacțiile voastre de pe pagina de Facebook, la articolul despre cele mai cunoscute cârciumi interbelice din Berceni. Ați depănat amintiri frumoase despre birturi și restaurante precum Rața albă, Noua Rața albă, Pajiștea, Berceni, Urlătoarea, Giurgiul Mare, Giurgiul Mic, Sebeș, Berăria Rahova, Sudului, Răzoare, și sper să strâng, cât de curând, suficient material pentru un articol dedicat acestora. Însă, până atunci, vă invit la o plimbărică pe la hanurile acelea vechi, vechi de tot, împrăștiate prin Bucureștii secolului XIX.

Hanurile, construite după modelul mănăstirilor catolice, reprezentau adevărate fortărețe ale comerțului. Pivnițele lor erau cele mai bune locuri pentru a ascunde documente, bani și alte valori, însuși domnitorul și boierii apelând deseori, în situații grele, la aceste tainițe. De regulă, hanurile vechi aveau în mijloc o curte mare împrejumuită de ziduri înalte și groase ce serveau pentru apărarea hanului, existând o singură intrare care în timpul nopții era închisă printr-o mare ușă de stejar, ferecată.

Nu toate hanurile erau la fel. Se împărțeau chiar în trei categorii, astfel:

Hanurile de rangul întâi, construite de domnitori, se distingeau de celelalte prin mărime, frumusețe și o biserică în mijlocul curții.

În hanurile de rangul al doilea, ale boierilor și negustorilor, biserica era înlocuită de prăvălii.

Spre marginea orașului se găseau hanurile de rangul al treilea, mai degrabă niște cârciumi mari cu câteva camere, modest mobilate și cu o sală mare în care dormeau cei fără prea multe dare de mână, în special țăranii veniți cu mărfuri spre vânzare. E de înțeles că nu au rămas prea multe informații (ba chiar aproape niciuna) despre hanurile de rangul trei imprăștiate prin mahalalele Bucureștilor. Erau prea mici și prea sărace. Cam de la capătul dinspre Dâmboviță al Căii Șerban Vodă înspre grădina lui Bellu, de la Hanul Beilicului, unde trăgeau demnitarii turci, și după Hanul Grădișteanu, începea domnia cârciumilor fără fasoane.

Despre Hanul Grădișteanu găsim însă o mărturie din 1823 în cartea istoricului George Potra, „Hanurile bucureștene”, din care ne putem face o idee despre cum se simțeau drumeții obligați să tragă într-un astfel de loc:

„Edificiul era vechiu și cu crăpături. Vântul se vâra cu un vuet detestabil de scârțâituri și de trosnituri printre aceste crăpături.

Mă aflam într-o odaie, cu pereții, tavanul și podinile formate dintr-o mulțime de bârne și de scânduri, așezate fără scop și fără plan, dealungul și deacurmezișul. Această manieră de clădire avea o înfățișare fantastică, mărită încă de întunecime. După datinile hangiilor în toată casa se afșa numai o singură lumânare de seu, dar și pe aceasta o scoseseră din felinar pentru a o pune într-un feșnic de pământ ars. Flacăra acestei lumânări se bătea și juca în suflarea de aer făcută de vântul care intra din toate părțile. Aci era locul unde se ospătau călătorii, bag seamă, că pentru a mă odihni de noapte fui condus în altă parte.

Urmai un băiat și trebuia să-mi caut drumul pe pipăite, dealungul unui coridor întunecos, lung de 30-40 urme și podit cu scânduri slobode, pe care piciorul nu avea razim sigur. Odaia era mică și cu tavanul așa de jos, că-l atingeai bine cu mâna. Pe o lature era un pat: trei scânduri așezate pe două picioare de lemn, peste scânduri o mână de paie vârâte într-o țoală ca să nu se rispească. Într-alt perete era un ochiu de fereastră. Ca geam, se cunoștea că ar fi fost o piele de capră, cum se obișnuia în acea vreme, însă bucata ce rămăsese adeverea că odată a fost întreagă.

Lângă pat, o masă, apoi două scânduri puse pe picioare din lemn necioplit pe care sta un vas de pământ, forma ligheanului de azi, și un urcior de apă ce serveau la spălatul feței. Mă dusei la ușă ca să-I pui zăvorul. N-avea nici zăvor nici ivăr, nimic decât o clanță ce se mișca, cu care se putea deschide ușa pe dinafară tot atât de bine, ca și pe dinăuntru. Fiind ostenit mă trântii în pat și fiindcă nu avea pernă, pusei căpătâi un lemn ce-mi încurca drumul și mă învelii cu scurteica ce o aveam cu mine. ”

Asemenea se poate să fi stat lucrurile și pe Calea Rahovei (Podul Calicilor), unde se afla Hanul Golescu (cam prin zona Palatului de Justiție), unul dintre cele șapte mari hanuri fără biserici. Pe la 1870, dintr-una din prăvăliile sale, se răspândeau prin mahalalele din jur salepgiii, care vindeau o băutură preparată din salep (praf de amidon extras din tuberculii uscați ai unor specii de orhidee), miere și apă.

Înainte să vedem și niște imagini ale câtorva din hanurile de demult, voi destăinui un secret acelora dintre voi interesați de acest subiect: puteți găsi gratuit cartea istoricului George Potra, Hanurile bucureștene, în Biblioteca Digitală a Bucureștilor.

Sursa: Hanurile bucureștene, George Potra

Sursa: Hanurile bucureștene, George Potra

 

 

Sursa: Hanurile bucureștene, George Potra

Sursa: Hanurile bucureștene, George Potra

 

Sursa: Hanurile bucureștene, George Potra

Sursa: Hanurile bucureștene, George Potra

 

Sursa: Hanurile bucureștene, George Potra

Sursa: Hanurile bucureștene, George Potra

 

Foto principală: Hanul Bosel, pe podul Mogoșoaei, la 1854

Sursa: Hanurile bucureștene, George Potra

 

Transmite povestea mai departe...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *