Într-un fel, povestea Mănăstirii Radu-Vodă se împletește cu povestea cetății Bucureștilor.

Pe colina unde Alexandru-Vodă al II-lea a zidit sfânta așezare, în secolul XVI, au fost făcute descoperiri arheologice care atestă prezența oamenilor încă din paleolitic. În vremea geto-dacilor, zona era un punct strategic de apărare important. Ba chiar și ciobanul Bucur, cel despre care legenda populară spune că ar fi fost primul locuitor al Bucureștilor, tot pe-acolo ar fi construit prima biserică a viitoarei urbe. Egumenii greci care au administrat timp de 250 de ani Mănăstirea Radu-Vodă colectau taxe și de la locuitorii mahalalei Cărămidarii de Jos, despre care am aflat atât de multe în ultima vreme, așa că veți înțelege de ce ne oprim astăzi asupra acestui locaș și-i cercetăm trecutul bogat.

Povestea Mănăstirii Radu-Vodă a început, lucru de mirare, nu cu Radu-Vodă, ci cu bunicul acestuia, Alexandru Vodă al II-lea Mircea, căruia i se mai zicea și Oaie Seacă (din cauza birurilor impuse pe oile sterpe).

În timpul domniei sale, mănăstirea s-a numit Sfânta Troiță, iar după ce-a murit acesta în 1577, „a durat cu bine și pace până pe timpul lui Mihai Viteazul când turcii cu care era în război, retrăgându-se de la Târgoviște în drumul lor spre Giurgiu, s-au întărit la această mănăstire. Apoi, fiind puși pe goană de oștirea lui Mihai, cu iarbă de pușcă au sfărâmat-o.”, spune preotul Marin Dumitrescu în „Istoricul a 40 de biserici din România”, referindu-se la episodul istoric povestit mai pe larg aici.

„În memoria locuitorilor din Cărămidari s-a păstrat vie amintirea acelei nopți de 20 octombrie 1595, când Sinan Pașa, în retragere spre Dunăre, aruncase în aer mănăstirea întărită Sf. Troiță și dăduse foc întăriturilor, dintre care una așezată pe Dealul Piscului și alta în Drumul Sârbilor.

Fusese o noapte de pomină, care prefăcuse totul în cenușă și flăcările pârjolului luminau amenințător vetrele Cărămidarilor. Împins de răbufnirile vântului, focul s-a întins spre apus și mahalaua Cărămidarilor s-a ales numai cu spaima. Mahalaua Sf. Troiță, cu așezările ei, și mare parte din oraș au rămas însă o tristă ruină.”

„La margine de București”, Mihai Tătărâm

 

 

Până la venirea nepotului lui Oaie Seacă, nimeni nu s-a apucat să refacă așezământul Sfânta Troiță. Radu Vodă însă, fiul al lui Mihnea Turcitul, urmașul primului ctitor al mănăstirii, a refăcut-o din temelii și a închinat-o Mănăstirii Ivirion din Athos, iar fiul acestuia, Alexandru-Vodă Coconul, a zugrăvit-o și împodobit-o. Bine, în treacăt fie spus, tot la indicațiile lui Radu-Vodă a făcut Coconul asta, pentru că avea numai 12 ani când a urcat pe tronul Țării Românești.

 

 

Mănăstirea lui Radu-Vodă era atât de aproape de apele șturlubatice ale Dâmboviței în vremea lui Mihai Viteazul, încât uneori părea că se înalță maiestuoasă din mijlocul unei mări. Străinilor le plăcea însă noul așezământ monastic și îl lăudau în scrierile lor:

“E o frumoasă zidire, de un aspect prea plăcut. Biserica e mare şi spaţioasă, foarte uşoară, mult ornamentată şi acoperită peste tot cu picturi. La partea de miazăzi, locul mormintelor Prinţilor şi bolţile lor de marmură albă sunt împodobite de văluri de stofe cu fir, sunt făcute în forma unei cule care se reazămă pe patru stâlpi de bronz. Portretele răposaţilor sunt zugrăvite pe pereţi. […]

Nu se poate intra în mănăstire decât pe un pod de lemn.”

Paul de Alep

Cu stareți greci în cârcă, însă, mănăstirea a ajuns să fie temută de oameni. Lacomi peste fire, egumenii greci au fost certați chiar de Matei Vodă Basarab într-un hrisov:

 

„Acei călugări de la Mănăstirea lui Radu-Vodă sunt hrăpitori.”

G.I. Ionnescu-Gion

 

Tare s-au supărat aceștia când Nicolae Mavrocordat, ctitorul Mănăstirii Văcărești, a luat pentru aceasta câteva din viile din Dealul Văcăreștilor, care aparțineau Mănăstirii Radu-Vodă.

În 1837, românilor li se acrise de jafurile mănăstirești și ajunsese la urechile egumenilor că niște boieri le puseseră gând rău. Strânși la sfat, cu cafeluțe, dulcețuri, cofeturi, mastică, vutcă și ciubuce, grecoteii discutau speriați de zvonuri. Raduliotul, adică starețul Mănăstirii Radu-Vodă, a decis să mai crească nițel sumele datorate de români, nu înainte de a se asigura că toate mahalalele plătiseră ce aveau de plătit:

 

„-Deschideți condicele și catastifele. Trecem prin vremuri grele. Nu știm ce va aduce ziua de mâine, să fim gata la orice primejdie. Astă țară păcătoasă (așa obișnuiau grecii să vorbească despre Valahia, aflăm de la G.I. Ionnescu Gion) mâine poate s-o prăpădească mânia Domnului. Deci, părinte Gherasim, cum stai cu chiriile, embaticurile și vânzările? […] Mi-ai vorbit de locurile din mahalaua Popescului, de lângă Bărcănești, Mogoșești și Năstureli, de cele din mahalaua Slobozia-Domnească, de locurile din Cărămidari. Au plătit toți?

-Da, sfânt izvor de sfântă lumină. Au plătit până la o lețcaie.”

G.I. Ionnescu-Gion

 

 

Apoi a venit secularizarea, iar călugării greci au plecat cu tot cu odoarele mănăstirii.

 „Hrisoave, candele, paftale, cărți legate în argint și în aur, acele pergamente aurite și argintate ale Domnilor și ctitorilor, cu peceți de plumb sau de ceară, admirabile hrisoave care ar fi explicat atâtea lucruri(…). Cu lăzile, cu coșurile, cu sacurile au cărat Egumenii de la Radu-Vodă și de la alte mănăstiri închinate, pentru ca să le trimită în patria lor, ori să le vândă aici sau la Contantinopol (…). Şi dreptate a avut Cezar Bolliac, când, la 1863, a spart cu topoarele ușile de la Radu-Vodă ca să dea afară pe Egumen și să pună mâna pe actele și odoarele ce mai rămăseseră!”

G.I. Ionnescu-Gion

 

După anul 1863, mănăstirea a fost transformată în biserică parohială, iar la forma inițială au fost adăugate elemente de tip neogotic austriac. Titu Maiorescu, în calitate de ministru al Cultelor, a dispus în 1881 demolarea unor chilii, în locul acestora fiind construit Internatul Teologic.

Din 1898, biserica a devenit capelă a Internatului Teologic. În 1916, în Internat a fost instalat un spital românesc al Crucii Roșii, iar în timpul ocupației, un spital bulgar și unul german. La plecare, bulgarii au distrus mobilierul și au luat cu ei vesela, lenjeria, cărțile și arhiva internatului. După război, internatul a fost refăcut, iar biserica a fost supusă unor lucrări de reparații și consolidare.

În 1933 au fost reconstruite din zidărie toate cele patru turle ale bisericii, însă cutremurul din 1940 i-a slăbit din nou rezistența.

În timpul regimului comunist, Mănăstirea Radu Vodă a fost desființată, iar în clădirile sechestrate de stat a funcționat o școală politică de partid și apoi Liceul „Ion Creangă”. Patriarhul Iustinian Marina este considerat al treilea ctitor al mănăstirii, dumnealui îngrijind refacerea edificiului. Mormântul acestuia se află în naosul bisericii, alături de cel al lui Radu-Vodă. (ro.orthodoxwiki.org)

 

 

 

 

biserica Radu Vodă Internatul Teologic Radu-Vodă mahalaua Cărămidari Mănăstirea Radu-Vodă manastirea Vacaresti