Berceni de Poveste

Povesti din Berceni

miercuri

4

aprilie 2018

0

COMENTARII

Balta Cocioc, odrasla răsfățată a Dâmboviței, era spaima tuturor părinților

Scris de , in categoriaPovești din anii comunismului, Povești din Berceni, Povești din cartierul Tineretului, Povești din vremuri vechi

balta Cocioc copii la scăldat
Du povestea mai departe...

Tare zburdalnică a mai fost Dâmbovița în tinerețea ei. Când o apucau năbădăile, una-două o vedeai că-și umflă apele și dă năvală peste casele oamenilor, ca o zăludă, luând cu dânsa buturugi de-aiurea, căpriorii caselor, albiuțele copiilor și blestemele bucureștenilor deveniți nitam-nisam, marinari.

Așa se face că, între mahalaua Cărămidarii de Jos și dealul Șerban Vodă, unde se afla Grădina Bellu și mai apoi s-a amenajat Cimitirul Bellu, s-a format o baltă înconjurată de stuf înalt de aproape 4 metri. Prisosul de apă se scurgea înapoi în Dâmbovița mamă printr-o gârliță căreia i se spunea Privalul Cociocului.

 

balta Cocioc

Sursa: „Istoria Bucureștilor”, de Constantin C. Giurescu

 

De ce al Cociocului? Pentru că așa se spunea bălților aflate în regiunea inundabilă a unei ape curgătoare. Apoi, chiar și după ce mlaștina a fost tranformată în lac și-n jurul ei au fost trasate aleile Parcului Tineretului, oamenii tot Cocioc i-au zis.

În preajma Cociocului s-au așezat 70 de familii de țigani mahomedani, veniți de prin părțile Mangaliei. Vorbeau turcește și tătărește și aveau drept șef un bulibașă. Căutau prin munții de gunoaie care se formaseră în Valea Plângerii, între dealul Crematoriului și până-n coasta cimitirului Bellu, după sticle, oase putrede din care se făcea o pudră pentru albirea zahărului, lemne de foc sau cine știe ce comori pierdute.

 

balta Cocioc țigani Valea Plângerii

Sursa: „Ilustrațiunea română”, 19 septembrie 1934

 

Amintiri despre balta Cocioc

 

Când a venit preotul Mihai Tătărâm în parohia Mărțișor, prin anii 50, Cociocul era:

…o baltă plină de trestii, de stufăriș, de păsări și de toate minunile. Cu sforicica ei de apă, ascunsă între sălcii, balta era un rai pentru toate vietățile lumii din aer, de pe pământ și din apă! Vara nimeni nu se-ncumeta să tulbure lumea aceasta. Dincolo de pârâiaș și sălcii începea smârcul și stufărișul în care, deseori, dispăreau în adânc porci rătăciți din turmele ce populau Cociocul, câte un bivol sau câte un juncan din turmele ce se mânau spre abator. Pe sub trestii, sub zăbranic de rădăcini și ierburi, era o apă fără fund, iar prin sălcii ca și prin tot puietul de arbuști, și desișul păpurișului, păsări și gângânii, de toate mărimile și culorile, te-nfiorau cu scârțâitul, fluieratul, ciocănitul și cântecele lor. 

Iarna aceeași baltă era cu totul altfel. Îmbrăcată în mantia albă și încremenită de ger, sub clar de lună, singur nu rezistai tăcerei care îți îngheța sângele. În zilele mai liniștite, când vântul și gerul se mai domoleau, alături, pe Dealul Janetei, apăreau derdelușurile cu puzderia de copii care o reînviorau. Spre sfârșitul lui februarie și începutul lui martie, ca un preludiu la -marea vară- grădinile și valea deveneau o feerie. Chiciura dădea văii și grădinilor din jur o frumusețe de basm. Totul îmbrăcat în alb, sub razele soarelui palid, pentru câteva ore, era atât de minunat și ireal, că ți se părea că ești într-o altă lume.

Puțin mai târziu, Cociocul devenise o sperietoare pentru părinți și o ispititoare aventură pentru copii.

Undeva la cumpăna anilor 60-70, jos, la Şincai, chiar unde este intrarea în parc, era o pancartă mare din tablă, vopsită în roşu, pe care scria cu litere albe, scorojite, într-o grafie interbelică, Parcul Cocioc. Acolo, însă, era o mlaştină mare, iar accesul se făcea din Calea Şerban Vodă pe aleile de lângă crematoriul uman.

Atât era amenjat: aleea din jurul lacului şi aleile spre crematoriu şi spre terenurile de sport din şoseaua Olteniței unde este acum Orăşelul Copiilor. Nimeni nu se plimba acolo. În parc nu întâlneai decât grupuri de copiii din cartierele învecinate veniți la scăldat, infractori căutați de miliție şi oameni fără adăpost. Ultimii trăiau efectiv pe insula care nici acum nu este legată de mal. Era singurul loc unde nu puteau ajunge patrulele de miliție călare, prezență constantă în parc.

Cociocul era spaima tuturor părinților. Vara îşi lua tributul din greu: săptămânal, cel puțin un copil se îneca acolo. La sfârşitul anilor 60 se desfăşura o campanie prin toate grădinițele (numai la grupa mare, pentru că au găsit înecați şi copii de 5-6 ani) şi şcolile din cartierele învecinate în care milițienii spuneau copiiilor cât de periculos este să te duci în Cocioc neînsoțit de părinții care nici nu voiau să audă de Cocioc. Abia după inaugurarea Parcului Tineretului şi a Orăşelului Copiilor puteai vedea familii cu copii plimbându-se acolo. Rămâne totuşi parcul meu de suflet, unde iarna se umplea de copii veniți la săniuş, iar vara veneau la scăldat, iar cei care cădeau iarna cu tot cu sanie în lac, veneau să-şi recupereze săniile. Cred că şi acum mai sunt câteva sănii pe fundul lacului.

Corneliu Vișan

 

Balta Cocioc astăzi

 

Din 1965 s-a început amenajarea Parcului Tineretului, a cărui inaugurare s-a petrecut abia în 1974. Balta a fost drenată, bălăriile distruse, malurile dealurilor taluzate cu iarbă. Astăzi, tabloidele numesc Cociocul „Lacul fără fund”, pentru că multe din cadavrele celor înecați nu au mai fost găsite vreodată.

Familiile de rațe își văd, însă, liniștite de treabă, oricare ar fi aceea. 🙂

balta Cocioc rățuște

 

 

Du povestea mai departe...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.