Cam la vreo zece ani după ce fuseseră ridicate primele case și construite primele străzi în cătunul Bellu, un fel de matrice a cartierului actual Berceni, situația nu era tocmai roz. Dotările edilitare lipseau, pavajul era o utopie și mlaștinile o infectă realitate. Multe case erau frecvent inundate, iar bălțile persistau încăpățânate aproape tot anul și unele erau chiar botezate („Balta lu’ Fira”, de exemplu, din capătul străzilor Colorian, Radului și Olteni -Alunișului de astăzi). Lumină nu exista nici măcar pe șoselele mari (Giurgiului sau Olteniței) iar apa se găsea doar la puțurile din colțurile străzilor.

Cum-necum, cu toate că micul cătun Bellu a intrat din 1914, alături de satul Progresul, în componența comunei Șerban-Vodă, iar în 1926 s-a alipit Sectorului III Albastru al Municipiului București, nu arăta deloc ca un cartier al capitalei. Primarii făceau promisiuni în campaniile electorale și le dădeau uitării când aveau în sfârșit posibilitatea să modernizeze zona cu pricina. Ba chiar, când niște locuitori au trântit pe drum niște căruțe cu pietriș, ca să nu mai stea apa-n loc întruna și să aibă oamenii unde pune pasul, unul i-a și dat în judecată. Așa că singura salvare a venit tot de la locuitori, care și-au făcut comitete și au adunat bani să-și paveze străzile.

Prima stradă pavată prin contribuție publică (1925-1927) a fost strada Radului (denumită după fiul doctorului Colorian, cel care a contribuit enorm la pastrarea istoriei acestei zone prin lucrarea din 1934, „Contribuțiuni la Monografia Cartierului Șerban Vodă-Bellu”).

A urmat pavarea unei bucăți din strada Puțul cu Tei, până în strada Nucului, restul întâmpinând rezistența unui proprietar, apoi a străzilor Ilie Opriș, Nucului, o parte din strada Stoian Militaru, strada Anton Colorian, Alunișului.

În anii 30, șoseaua Olteniței încă mai era plină de gropi, praf și noroi (vezi imaginea principală… cu oi). Interesant este însă că, din cauza separării administrative, bucata de șosea care ținea de București (între Bellu și Mandravela-Piața Sudului) era într-o stare de plâns, iar de la Mandravela încolo, aparținând de Comuna suburbană Șerban-Vodă, arăta chiar bine.

Nici pe partea cealaltă a Olteniței, la Mărțișorul lui Arghezi, nu era cine știe ce. Folosindu-și deseori influența, scriitorul a făcut pe delegatul mahalalei și s-a tot dus încolo și-ncoace, pe la primărie și cine mai știe pe unde, să rezolve probleme edilitare: să se pietruiască străzile, să fie lumină și tramvai pe Olteniței, ba chiar și autobuz pe Văcărești.

În 1940, să mergi dincolo de Mandravela era o adevărată aventură. Ca să ajungi de la Olteniței până la casa de nebuni a doctorului Obregia, îți trebuiau două perechi de pantofi, una mai ponosită, pentru noroi, și una bună, de oraș.

Sursă: Biblioteca Bucureștilor, nr. 6, 2001 „Cartierul Bellu-evoluția lucrărilor edilitare și de modernizare”, de Florin Dobrescu

Sursa foto principală: „Bucureștiul european”, Bogdan Andrei Fezi

Berceniul vechi catunul Bellu comuna suburbana Serban Voda delegatul mahalalei Tudor Arghezi strazi pavate Berceni străzile din Berceni